„Păi să vă mai spun…mă duc, lucrez în construcții o lună de zile și iei 9 milioane-10 milioane și de la 7 dimineața la 7 seara. La vârsta mea… și la 30 de ani ce o să fac? O sa fac hernie!”
Păi da, normal! Dacă muncești, faci hernie… Și dacă înveți, ți se scurtcircuitează naibii creierul… Nu e bine, vă zic! Nu-i bine să muncești…
Citatul cu care am început este un extras dintr-o cercetare – una dintre multele pe care le-am făcut în ultimele 12 luni, lucrând ca și consultant pentru diverse asociații / instituții și făcând studii de evaluare de impact pe proiecte.
M-am plimbat prin toată Transilvania și o parte din Moldova și am discutat atât cu specialiștii locali în angajare / ocuparea forței de muncă cât și cu beneficiarii acestor servicii. Am avut neplăcerea să cunosc și acea parte a României care „beneficiază” cel mai mult de incoerența politicilor pe termen lung și a neghiobiei și rea-voinței onor-conducătorilor noștri politici: România schimonosită.
Sau schilodită… cam tot acolo ajugem. Ca să ne înțelegem încă de la început trebuie să subliniez că nu voi povesti despre oameni (pe care i-am putea acuza de puturoșenie) ci voi aduce în discuție un sistem care a creat și a dezvoltat puturoșenie. Puturoșenia nu este un dat al unor oameni, așa cum unii ar putea acuza, ci este un comportament (anti)social creat, generat, dezvoltat de către stat – nu statul degeaba, ci statul ca instituție.
Așa că… să purcedem… atât în Ardeal (în inima lui, mai precis la Alba) cât și în Moldova (acolo unde-i vinul mai dulce: la Focșani) am întâlnit exact același tip de atitudine față de muncă: „decât să muncesc (pe banii aștia – nota mea), mai bine stau”.
Iată și graficul de cuvinte, cât de bine ilustrează strâmba (sau schimonosita) realitate:
De unde vine, însă, această atitudine? Păi vine de la niște tembeli de conducători care, voit sau nu, au creat o întreagă masă de asistați social. Cum? Uite așa:
* mai țineți minte gălețile de salarii compensatorii care au fost aruncate pe apa Sâmbetei când se închidea câte o companie? Da? Erau date oamenilor ca să… stea… adică: SĂ NU FACĂ NIMIC!
* cunoșteți gălețile de bani care sunt date prin vestita lege a venitului minim garantat (416/2001)? Sunt bani dați oamenilor ca să… SĂ NU FACĂ NIMIC! Ei, veți spune, nu-i adevărat; tre’ să presteze în folosul comunității. Pe bune? I-ați văzut dumneavoastră? Ei doar votează, nu prestează! Sunt masă de manevră pentru fiecare primar de oraș, orășel, comună sau sătuc…
Vine angajatorul în localitatea X și zice: am nevoie de 153 de oameni să-i angajez să… orice. ”Cât dai?”, întreabă în mod corect cetățeanul neangajat. ”Păi… muncitor necalificat, la bandă… 800 (900, 1000) ron + bonuri de masă” În mod automat și fără echivoc vine răspunsul: „Ești tâmpit? Pe banii aștia stau acasă!”. Exemple de acest fel au tot fost în media și, din păcate, cred că vor mai fi.
Ei bine, și aici avem două categorii de „puturoșiți”:
* cei raționali și
* evident, cei ne-raționali (nu „i”)
De ce spun că avem și răspunsuri „raționale” (oarecum)? Păi: avem cetățenul de 40+ ani, beneficiar de venit minim garantat – adică vreo 600 de lei pe cap de asistat. Dacă „stă” acasă, în timpul lui liber mai dă cu sapa, mai culege porumbul, mai face un vin. Adică, mai produce câte ceva. Sau, muncește la un vecin și mai face încă pe atât. Dacă merge la mucă (angajat), nu mai are timp de altceva și la final, când trage linie, cu cât l-au costat transportul, masa și șosetele rupte, îi dă cu virgulă – adică îi rămân mai puțini bani decât dacă „stă” pe banii de asistat. E rațional? Păi, e! Chiar dacă veți spune că nu contribuie la pensie + alte cele – și aveți dreptate – acestea-s prea departe ca să le înțeleagă…
Categoria 2: ne-raționalii. Sunt cei care au și care vor crea cea mai mare problemă! Sunt tinerii care, deși nu au niciun venit – nici măcar cel „minim garantat” – adoptă mimetic atitudinea celor din categoria „raționalilor” și spun că… mai bine stau. Și ei chiar stau! Nu fac nimic! Sau.. fac… se „descurcă”. Nu mi-au explica foarte clar ce înseamnă că „se descurcă” dar pot să-mi imaginez.
„eu așa văd viața mea…n-are rost să muncesc acum atâta timp cât mă poate ajuta cineva cu niște bani și mă pot descurca și eu singur, n-are rost să stau acuma să mă duc să muncesc…”
N-am crezut vreodată că o să mă uit în spate și-o să mă întreb ce mama naibii au făcut ”nenorociții” ăia de comuniști de-au ajuns azi angajatorii nemți să plângă după inginerul român instruit în acele vremuri și, în general, după angajatul instruit înainte de ’89, dar uite că mă-ntreb… Mă-ntreb asta după ce un trainer de la Autoliv (respectabilă companie cu ceva mii de angajați în Brașov) mi-a povestit că nu mai găsește oameni care ”să dorească să muncească” și că singurii care sunt și pregătiți și cu chef de muncă sunt angajații de peste 40 de ani…
Am mai multe răspunsuri posibile, dar pentru că îmi place mai mult alt tip de guvernare, o să dau exemplul Danemarcei, o țară cât se poate de socialistă și de antreprenorială în același timp: au reușit să dezvolte cultul muncii.
Cum? Uite așa:
* angajatorii sunt încurajați ca sâmbetele și duminicile să lucreze cu tineri peste 16 ani. Li se oferă facilități fiscale iar tinerii se bucură de banii lor de buzunar și învață să: prețuiască banul câștigat, să-și respecte șeful, colegii de muncă și clientul. E un câștig pe toate planurile? Este!
* Dar statul Danez nu s-a oprit aici. A mai făcut un pas: toți studenții care aveau lucrați cel puțin 2 ani beneficiau de un soi de „venit minim garantat” de 5000 de koroane daneze (adică aproape 1000 de euro) pe care-i putea folosi doar pentru educație (cărți, cămin, cursuri) într-o perioadă limitată. Deci, primeau ceva, dar numai după ce prestau ceva! Iar acel ceva primit era cât se poate de clar direcționat în educație!
Cine câștigă? În primul rând danezii, dar și statul Danez! Își antrenează cetățenii să lucreze și le deschide ușa către educație.
Oare cum ar fi să aplicăm și noi un astfel de program? Cred că n-am mai fi așa schilodiți…