Dacă îi întrebi pe români, în general, și pe bucureșteni, în particular, care este impresia lor despre capitala țării, primul răspuns care le vine în minte este o variațiune pe tema „mizerie“; iar dacă te interesează ce simt ei pentru acest oraș, vei avea parte de o listă lungă de conjugări ale verbului „a detesta“. Dar nu am făcut noi, în ultima vreme, un sport național din exercițiul de a ne detesta țara, de ce ne-am iubi atunci Capitala? Cum să faci atunci o „capitală europeană a culturii“ dintr-un astfel de oraș? Hai să fim serioși, e o glumă proastă! – vor răspunde imediat majoritatea concetățenilor noștri.
Și totuși… Într-o cercetare despre imaginea de sine a marilor orașe din România, Romulus Oprica a constatat că, în cazul Bucureștiului, dacă înlături primul strat de răspunsuri, unde Bucureștiul apare ca aglomerat și murdar, pe următoarele locuri se află viața culturală, muzee, concerte, distracție, diversitate, business și afaceri, oportunități. Ceea ce se întrevede sub stratul de mizerie este deci imaginea unei explozii de creativitate, efervescență culturală și dinamism.
Dincolo de Bucureștiul vizibil, apare un Berlin underground și invizibil, perceput ca atare de aceiași concetățeni. Iar dacă vrei o doză de optimism, îi întrebi și pe străinii stabiliți sau trecători prin București și vei afla că exact ceea ce ne exasperează pe noi (contrastele, fragmentarea, dezordinea…) constituie pentru ei farmecul profund și specific al orașului. Și nu puțini vor fi aceia care vor face din proprie inițiativă comparația cu Berlinul. Un Berlin mai degrabă invizibil și fără viziune, dar în plină acțiune.
Material de Vintilă Mihăilescu, preluat parțial din Dilema Veche. Apărut în 02 Decembrie 2015. Link către tot articolul: aici.